Mamuţii lânoşi au dispărut de pe Pământ acum aproximativ 4.000 de ani, însă moartea lor ascundea un adevăr crunt, descoperit recent. Ultimii mamuţi lânoşi sufereau de mutaţii genetice care îi făceau inadaptabili la o climă şi o lume aflată în schimbare.

Mamuţii lânoşi, care au trăit pe vremuri pe continentul Nord-American şi în Siberia, au dispărut ca specie în urmă cu aproximativ 10.000 de ani din cauza încălzirii climatice şi a vânării lor de către om. Populaţii mai mici au reusit să supravieţuiască însă în habitate restrânse încă 6.000 de ani.

Un studiu recent, publicat în PLoS Genetics, arată că ultimii mamuţi care au trăit pe Terra au avut parte de un sfârşit lent, ajutat de o degenerare a genomului datorată populaţiei restrânse rămase. Studiul compară genomul unui mamut lânos care a trăit în Siberia, vechi de 45.000 de ani cu cel al unui mamut vechi de 4.300 de ani, care a trăit pe insula Wrangel, situată la nord de Siberia, ultimul refugiu cunoscut al mamuţilor. Autorii demonstrează că ultimii mamuţi au suferit mutaţii genetice nefavorabile înainte de extincţie. Două astfel de mutaţii au condus la schimbarea aspectului blănii acestora, care a căpătat o transluciditate ciudată, ca de mătase. Alte mutaţii le-au afectat simţul mirosului şi le-a cauzat iritaţii stomacale, iar altele au împiedicat producerea de proteine în urină, care, aşa cum se ştie din cercetările asupra elefanţilor, joacă un rol important în atragerea unui partener.

„În cazul mamutului din insula Wrangel observăm un exces masiv de mutaţii nefavorabile. Este foarte greu să urmăreşti o populaţie aflată în pragul extincţiei, dar studiul nostru a permis acest lucru datorită progresului înregistrat în secvenţierea ADN-ului”, a subliniat co-autoarea studiului, Rebekah Rogers. Rogers admite că nu poate spune cu certitudine dacă mutaţiile genetice nefavorabile au dus sau nu la dispariţia mamuţilor, dar, cu siguranţă, nici nu i-au ajutat să se adapteze la o climă în schimbare.

Noile descoperiri au implicaţii serioase asupra eforturilor de conservare a anumitor specii pe cale de dispariţie, deoarece salvarea unei comunităţi izolate cu un număr restrâns de indivizi poate duce la o propagare a genelor nefavorabile, ceea ce înseamnă că, deşi respectiva comunitate creşte numeric, ea este afectată de mutaţii genetice. Şi totuşi, adaugă Rogers, având în vedere faptul că mutaţiile amintite s-au acumulat de-a lungul mai multor sute de generaţii, există speranţa că speciile adăugate recent pe lista celor pe cale de dispariţie ar putea fi salvate cu genomul intact.

În ceea ce priveşte „renaşterea” mamuţilor lânoşi, Rogers nu exclude posibilitatea, dar ridică probleme de ordin etic: „Dacă în ADN-ul unor elefanţi este introdusă o mutaţie genetică, acest lucru ar putea afecta calitatea vieţii lor. Ei sunt extrem de inteligenţi şi sociabili şi au o capacitate de suferinţă similară cu a oamenilor”. Biologul suedez Love Dalén subliniază, de asemenea, că introducerea în ADN a unor gene de la animale pe cale de dispariţie ar putea duce la grave probleme de sănătate. Şi adaugă, glumind: „Nu ştiu dacă se are în vedere folosirea genomului Wrangel, dar dacă acesta este cazul, s-ar putea să avem o surpriză – una mătăsoasă şi cu iritaţie gastrică.”

Sursă: Scientific American