Cu siguranță printre cele mai cunoscute și îndrăgite fosile de către publicul larg sunt reprezentate de dinții de dinozaur precum și alte reptile preistorice. De la specii celebre ca Tyrannosaurus rex, până la dinții de triceratops, saurpode, mosasauri și pterosauri, aceste fosile rămân mărturie vie pentru înțelegerea vieții de acum milioane de ani și aduc informații importante pentru încadrarea în ordine și specii a marilor animale care au dominat Pământul cu milioane de ani în urmă.

Caracteristici generale

Dinții de dinozaur, din punct de vedere fizic, prezintă o structură similară cu cea a vertebratelor actuale, dovadă fiind resturile fosile abundente care s-au conservat de-a lungul timpului geologic. Caracteristicile generale includ doua straturi principale: la exterior, un strat de smalț, iar la interior un strat de dentina.

Diferențierea între speciile de dinozauri, mediile de viață ale acestora, alimentație sau alte comportamente specifice, precum migrația sau sedentarismul, se face pe baza formei dinților și a izotopilor stabili care au rămas în straturile lor interne.

Caracteristici chimice

Compoziția chimică inițială a dinților de dinozaur constă în special din mineralul hidroxiapatit (fosfat de calciu hidratat), care datorită proceselor de mineralizare și litifiere întâlnite în timpul fosilizării este alterat și transformat sub diferite forme minerale și structuri, specifice mediului unde a fost conservat.

Cel mai probabil, prin comparație cu vertebratele actuale, dinții de dinozaur, în timpul vieții animalului nu prezentau o pigmentare precum observăm în fosile. Schimbarea culorii inițiale este datorată mineralelor din zona unde procesul de fosilizare a avut loc. Printre principalele minerale care contribuie la acest proces de pigmentare se numără: calcitul (carbonat de calciu), dolomitul (carbonat de magneziu), pirita și marcasita (sulfuri de fier), limonitul (oxid de fier hidratat), hematitul (oxid de fier), plus multe altele care au o ocurență mai redusă.

Procesul de înlocuire a mineralelor pornind de la structura inițială și ajungând la ce observăm astăzi în fosile se numește mineralizare și este datorat în special fluidelor care erau prezente în zona de fosilizare. Concentrații mari în diferite elemente chimice pot influența decisiv forma și compoziția fosilelor. Există posibilitatea adăugării de noi componente minerale, proces denumit cimentare, sau există varianta substituției totale a mineralelor inițiale cu altele noi, proces denumit neomorfism.

Tipuri în funcție de specie sau gen

Tyrannosaurus rex

Tyrannosaurus rex avea aproximativ 60 de dinți zimțați și robuști, destul de depărtați ca așezare în comparație cu dinții altor dinozauri carnivori și considerabil mai groși, iar vârful lor nu era foarte ascuțit. Acești dinți variau ca formă și scop în funcție de așezarea lor. Dinții din față erau foarte apropiați și mici, iar scopul lor principal era apucarea hranei și răzuirea cărnii de pe oase, pe când dinții laterali erau mai distanțați unii de ceilalti, foarte grosi și mari, și erau folosiți pentru a tăia carne și oase. Ultimele studii stiintifice arată că Tyrannosaurus rex a fost atât un vânător activ, cât și un necrofag. Similar cu animalele de pradă din zilele noastre, țintele lui erau în principal animale tinere, bătrâne sau bolnave, dar dacă găsea un animal mort nu rata oportunitatea unei mese “gratuite”.

Spinosaurus aegyptiacus

Spinosaurus aegyptiacus avea un craniu cu un bot îngust, cu două spații libere în partea maxilarului superior, iar dentiția acestor dinozauri cuprindea aproximativ 64 de dinți drepți, aproape conici, fiecare având două margini tăioase fine situate pe laturi opuse. Se crede că Spinosaurus era un piscivor semi-acvatic, adică mânca pești și alte organisme marine din apropierea uscatului. Dinții lui aveau un aranjament interesant, cu 12-14 dinți în premaxilar, care erau ușor curbați, al 2-lea și al 3-lea dintre acești dinți fiind mult mai mari decât cei din jurul lor. Dinții din partea maxilarului inferior se potrivesc în golurile create în partea superioară a acestuia. Dinții de Spinosaurus sunt surprinzător de comuni în depozitiele din zona Kem Kem din Maroc, iar cu tot cu rădăcină acești dinți pot ajunge la dimensiuni impresionate de până la 10-12 centimetri lungime.

Explicația pentru faptul că dinții de Spinosaurus aegyptiacus sunt foarte comuni stă în rata de schimb a acestora. Potrivit unui studiu condus de paleontologii Nicola Heckeberg și Oliver Rauhaut (2020), care au analizat liniile de creștere pe bază de dentină din mai multe eșantioane de dinți de Spinosaurus din zona Kem-Kem, Maroc (proces similar cu analiza vârstei copacilor după inelele de creștere), au ajuns la ideea că un dinte nou de Spinosaurus se putea forma în aproximativ 270 de zile. Este bine înțeles că dinții începeau să se formeze înainte de înlocuirea efectivă pe maxilar, rata de schimb fiind undeva la 60 – 70 de zile.

Întrebarea este, de ce totuși era nevoie de o înlocuire a dinților atât de frecventă? O explicație ar putea avea legătură cu dieta Spinosaurilor. Fiind animale semi-acvatice, hrana lor era cel mai probabil bazată în mare parte pe organisme marine de tipul peștilor, așadar se confruntau adesea cu adevărate „lupte de supraviețuire” din partea prăzii, care se zbătea puternic odată prinsă în gură, de aici și riscul crescut pentru apariția fracturilor sau chiar pierderea unor dinți. Evoluția a găsit metoda înlocuirii frecvente dinților ca fiind cea mai potrivită pentru proliferarea speciei, iar asta s-a dovedit un succes, făcând Spinosaurus să reziste în nișa lui evolutivă aproximativ 12 milioane de ani (112 – 93,5 milioane ani).

Charcarodontosaurus saharicus

Carcharodontosaurus a fost cunoscut inițial doar după câțiva dinți fosili descoperiți în prima jumătate a secolului al XX-lea. Între timp, descoperiri mai noi ale acestui carnivor din Cretacic au adus mai multe informații în legătură cu modul de viață al acestui dinozaur de mari dimensiuni. Carcharodontosaurus avea fălci enorme care conțineau aproximativ 64 de dinți, de până la 18 – 20 de centimetri lungime, asemănători unei lame cu zimți. Avea unul dintre cele mai mari cranii din lumea dinozaurilor carnivori, fiind egal și adesea chiar mai mare decât carniul mai cunoscutului Tyrannosaurus rex. Dinții sunt relativ îngusti, se curbează ușor spre spate și prezintă riduri de smalț.

Dromaeosauridae (“Raptori”)

Raptorii (fam. Dromaeosauridae) erau dinozauri teropozi carnivori de dimensiuni reduse, care se presupune că nu își foloseau dinții pentru a ucide, astfel încât îi aveau mai mici în raport cu craniile lor, comparativ cu teropodele de dimensiuni mari care își foloseau dantura că instrument principal de ucidere.

Velociraptor este cu siguranță cel mai cunoscut specimen din genul Dromaeosauridae. Fălcile lui conțineau aproximativ 26-28 de dinți asemănători unor lame, cu coroane înalte de până la ~1,0 cm. Dinții de Velociraptor aveau spații largi între ei și zimțări grosiere, orientate spre spatele carinae-lor dentare.

Deinonychus era un alt membru de dimensiuni relativ mari al genului Dromaeosauridae care prezenta până la 70 de dinți curbați, asemănători unor lame, care aveau aproximativ 1,3 cm înălțime, caracteristic pentru aceștia fiind faptul că dentiția prezenta același tip de zimțare pe ambele fațete, față-spate.

A fost identificată și o specie de „Raptor misterios” în zona Marocului de astăzi. Acesta avea dinți care variază în mărime de la 1,2 – 2 cm și crestături puternic orientate spre spate, ceea ce indică faptul că era destul de asemănător din punct de vedere morofologic cu mai cunoscutul Velociraptor . Din păcate, fosile de schelet complet sau măcar parțial nu au fost încă descoperite pentru acest nou raptor, de aceea este destul de greu de estimat dimensiunea până la care ajungea sau alte caracteristici specifice. Cu toate acestea, dimensiunile relative ale dinților săi sunt similare cu cele de Deinonychus, care a atins lungimi de până la aproximativ 3,0 – 3,5 metri.

Triceratops horridus

Dinții de Triceratops horridus sunt fosile foarte comune datorită numărului lor precum și a modului lor de distribuție. Dinții erau așezați în 36 până la 40 de coloane verticale în fiecare secțiune a maxilarului. Fiecare coloană conținea de la 3 până la 5 dinți care erau înlocuiți pe măsură ce erau uzați din cauza volumelor mari de hrană vegetală pe care acești dinozauri erau nevoiți să o consume pentru a trăi.

Dinții la care renunțau din cauza modului de hrănire exclusiv erbivor sunt adesea denumiți “spitters’’-  traducere ad litteram lb. română  -‘’scuipători”. Această înlocuire a dinților era continuă și avea loc pe toată durata vieții animalului, cu toate astea doar o parte din cei  până la 800 de dinți care erau ținuți în coloanele verticale amintite mai sus ajungeau să fie folosiți.

Potrivit mai multor studii (Hu, J et al. – 2022), se crede că Triceratops își puteau înlocuii dinții cu o frecvență de până la 3 luni, în funcție de nevoie. Acești dinozauri erbivori erau caracterizați de trei tipuri distincte de dinți, după cum urmează:

a) Dinții inferiori – „dentary teeth” , poziționați pe partea de jos a mandibulei, cu formă robustă și margini zimțate, erau perfect adaptați pentru tăierea și masticația inițială a vegetației.

b) Dinții palatali – erau dinții poziționați în partea superioară a maxilarului, principalul rol fiind acela de a ajuta procesul de hrănire. Întrucât Triceratops era un dinozaur de dimensiuni mari și greutate impresionantă, volumul de hrană necesară era uriaș.

c) Dinții parietali – dinți poziționați în partea din spate a maxilarului, rolul acestora cel mai probabil fiind în zdrobirea plantelor dure, lemnoase. Forma acestora din urmă era ușor piramidală, facilitînd procesul de mărunțire al hranei.

Rebbachisaurus garasbae

Rebbachisaurus este un gen de dinozaur sauropod din superfamilia Diplodocoidea care a trăit în perioada Cretacicului Târziu în Africa, acum aproximativ 99 – 97 de milioane de ani, și ajungea până la 20 de metri lungime și 7 tone greutate. Acest animal masiv erbivor avea un cap mic, un gât lung și grațios și o coadă ca un bici, pe care e posibil să le fi folosit pentru a-și contrabalansa gâtul lung.

Rebbachisaurus se distinge de alte sauropode prin spatele său neobișnuit de înalt și crestat. Dinții lui erau lungi și zvelți și acționau ca o greblă pentru a culege materialul vegetal de pe crengi, iar vârful lor era ca o daltă pentru a putea prelucra cantitățile masive de vegetație pe care le consuma zilnic. Această metodă de hrănire a creat modele neobișnuite de uzură pe dinții săi, aceștia prezentând urme de uzură în special pe vârf și pe partea lor exterioară. Nu se stiu multe despre numărul de dinti ai lui Rebbachisaurus sau despre rata lor de schimb, dar ne putem face o idee dacă ne uităm la ruda lui, Diplodocus, care avea aproximativ 40 de dinți de dimensiuni relativ mici, asemănătoare unor cuie, strânși împreună în secțiunea frontală a maxilarului, iar rata de schimb a acestora este estimată undeva la 35 de zile.

Edmontosaurus

Edmontosaurus era un dinozaur hadrozaur care avea baterii dentare asemănătoare cu cele ale lui Triceratops, iar dinții lor erau înlocuiți în mod continuu. Edmontosaurus avea între 48 – 53 de coloane de dinți în funcție de mărimea și vârsta individului. Acești dinți erau stivuiți până la 6 unul peste altul, iar formarea unui dinte nou dura până la aproximativ 6 luni. Modul în care Edmontosaurii își mestecau hrana este încă în dezbatere. Sunt mai multe idei, una este aceea că mișcarea era față-spate – similară cu răzuitul, sau o altă idee implică o flexie a maxilarului în combinație cu o deplasare de tipul “du-te-vino” care duce la o mișcare mai complexă de alunecare și forfecare a materiei vegetale în cavitatea bucală. Ca și dimensiune, dinții de Edmontosaur erau relativi mici, nedepășind 1,3 cm.

Ankylosaurus

Ankylosaurus a fost un gen de dinozaur erbivor, cunoscut datorită armurii care îi acoperea o parte mare din corp, precum și a cozii care se termina într-o ghioagă. Dentiția acestuia consta în aproximativ 72 de dinți mici, în formă de frunză. Acești dinți erau alcătuiți dintr-o serie de cuspidii (proeminențe de formă piramidală care prezintă patru versanți, două creste și un vârf) care arătau asemănător cu o lamelă destul de groasă, care se îngustează spre rădăcină. Este posibil ca ei să fi fost folosiți pentru a tăia hrana constând din ferigi, cicade (plante exclusiv fosile – similare că și aspect cu palmierii actuali) și angiosperme care era apoi înghițită cu foarte puțină mestecare. Alături de Stegosauri, Ankylosaurii au avut cea mai simplă și mai primitivă morfologie dentară a dinozaurilor ornitischieni.

Stegosaurus

Stegosaurus era un dinozaur erbivor din genul cu același nume – Stegosauridae, cu aproximativ 78 de dinți mici, triunghiulari și plați, pe care îi folosea pentru a se hrăni în special cu plante precum mușchi, ferigi, coada-calului, cicade și conifere. Urmele de uzură a dinților fosili arată că Stegozaurii probabil își măcinau hrana, totuși modul specific în care aceștia procesau hrana este încă neclar. Se presupune că dinții de Stegosaurus nu se apăsau unul peste celălalt direct, că la majoritatea ierbivorelor și prin urmare nu prezentau o suprafață de măcinare foarte eficientă. De asemenea se pare că își puteau mișcă maxilarul doar pe direcția sus-jos, și acest aspect fiind destul de primitiv în comparație cu alți dinozauri erbivori.

Mosasaur

Mosasaurii au fost reptile prădătoare acvatice înrudite cu varanii din zilele noastre care au dominat mările și oceanele din Cretacicul Târziu. Caracteristicile dinților de Mosasaur variază în funcție de specie, dar există și asemănări între ele. Asemănările includ un design specializat pentru tăierea prăzii, suprafețe prismatice și două muchii de tăiere opuse. Dinții de Mosasaurus sunt mari și robuști, cu excepția celor de M. conodon și M. lemonnieri, care au în schimb dinți mai subțiri. Marginile de tăiere ale dinților de Mossaurus diferă în funcție de specie. Marginile de tăiere în cazul speciilor M. hoffmannii și M. missouriensis sunt fin zimțate, în timp ce la M. conodon și M. lemonnieri serațiile lipsesc cu desăvârșire. Marginile de tăiere ale lui M. beaugei nu sunt nici zimțate, nici netede, ci posedă riduri minuscule cunoscute sub numele de crenulații.

Speciile de Mosasurus prezentau patru tipuri de dinți, clasificați pe baza oaselor maxilarului unde erau poziționati. Pe maxilarul superior au existat trei tipuri: dinții premaxilari, dinții maxilari și dinții pterigoizi. Pe maxilarul inferior doar un singur tip, dinții simpli – „dentary teeth”, erau prezenți. Pornind din față spre spate, morfologia dentară a Mosasaurilor avea: 2 dinți premaxilari, 12 până la 16 dinți maxilari, și 8 până la 16 dinți pterigoizi pe maxilarul superior, iar pe maxilarul inferior intre 14 – 18 dinți simpli. Dinții au fost în mare măsură consecvenți în mărime și formă (dinți homodonti), cu excepția dinților pterigoizi mai mici (dinții din zona pterigoida – partea centrală a maxilarului superior).

Dentiția la Mosasauri era de tip theocodont (cu rădăcinile dinților profund cimentate în osul maxilarului). Dinții erau schimbați în mod constant printr-un proces în care dintele de înlocuire era dezvoltat în rădăcina dintelui original iar apoi cel nou îl împingea pe cel folosit afară din maxilar. Studiile chimice efectuate pe o fosilă de dinte din specia M. hoffmannii au măsurat o rată medie de depunere a odontoblastelor (celulele responsabile de formarea dentinei) de până la 10,9 micrometri (0,00043 în) pe zi. Acest aspect a fost analizat prin observarea liniilor von Ebner, urme în dentină care se formează zilnic. S-a aproximat că odontoblastele au avut nevoie de aproximativ 511 zile, iar dentina de până la 230 de zile pentru a se dezvolta la nivelul unui dinte matur complet.

Plesiosaur

Plesiosaurii au fost reptile acvatice prădătoare, cu gâtul lung, care au trăit din perioada Triasică Târzie până la finalul perioadei Cretacice. Dinții de Plesiosaur se prezintă în linii generale sub formă de conuri simple, asemănătoare unui ac și sunt ușor curbați și circulari în secțiune transversală. Dinții sunt ascuțiti, cu striații fine care merg de la vârf spre bază și sunt îndreptați spre înainte.

Plesiosaurii aveau între 20 și până la 25 de dinți pe maxilarul superior și aproximativ 24 de dinți pe maxilarului inferior. Până la patru dinți ai maxilarului inferior se găsesc în regiunea simfizială (locul de întălnire al celor 2 părți laterale ale maxilarului inferior).

Plesiosaurii se hrăneau în special cu organisme marine: pește, cefalopode, alte reptile marine de dimensiuni mai mici. Dinții de Plesiosauri se pot împarți în două categorii importante, anume: dinții anteriori (așezați în partea din față a maxilarului) asemănători cu caninii și dinții posteriori (așezați în partea din spate a maxilarului) de dimensiuni mai mici decât cei anteriori. Dinții anteriori aveau nevoie de perioade mai lungi de înlocuire și se schimbau de obicei în mod simetric (pe ambele părți ale maxilarului), în timp ce perioadele de schimb mai scurte și asimetria sunt caracteristice pentru dinții posteriori. O perioadă mai lungă sugerează o înlocuire mai lentă și este caracteristică dinților caniniformi mari și specializați din familia de Plesiosauridae din Jurasicul Târziu, unde o caracteristică importantă a speciilor era că aveau un bot lung ultraspecializat pentru hrănire. Dinții posteriori mai mici aveau o durată mai scurtă de folosință și prin urmare un ciclu de înlocuire mai rapid. Se crede că trecerea de la perioada de înlocuire lungă la cea scurtă pe lungimea maxilarului este cauzată de pierderea simetriei. Această diferențiere este probabil legată de funcția diferită a dinților. Dinții caniniformi anteriori cel mai probabil erau folosiți în special pentru prinderea și uciderea prăzii, iar dinții posteriori pentru mestecatul hranei.

Pterosaur (Anhanguera sp.)

Anhanguera este un gen de Pterozaur care a trăit în Brazilia, în Cretacicul Timpuriu (epoca Albiană, de acum 125 de milioane de ani până acum 112 milioane de ani) și în Maroc, în Cretacicul Târziu (epoca Cenomaniană, de acum 98 până acum 93 de milioane de ani). Marea majoritate a Pterozaurilor au renuntat la dinti in perioada Cretacică, cel mai probabil pentru ca ciocul să scadă în greutate, ajutându-i astfel la zbor, dar Anhanguera i-a păstrat. Anhanguera avea câte o creastă rotunjită pe latura superioară și inferioară a ciocului, care erau umplute cu dinți înclinați, conici dar curbați, de diferite dimensiuni și orientări, optimizati pentru a prinde pești și alte animale marine alunecoase. La fel ca celelalte reptile, Anhanguera își schimba periodic dinții pe parcursul vieții.

Importanța izotopilor stabili prezenți în dinții de dinozaur – indicii privind migrația acestora:

Potrivit unui studiu din 2011 efectuat pe mai mulți dinți de dinozauri sauropozi colectați în partea de Vest a Statelor Unite, avem dovezi importante care duc spre ideea migrării sezoniere pe distante medii și lungi a acestor dinozauri.

Studiul condus de geochimistul Henry Fricke de la Colegiul Colorado din Colorado Spring (USA), explică pornind de la analiza izotopilor stabili de oxigen-16 și oxigen-18 identificați în dinții de dinozaur fosili, comportamentul migrator a unor specii din ordinul Camarasaurus. Dinții datează din perioada Jurasicului Târziu (160 milioane până la 145 milioane de ani în urmă), și au fost colectați din bazinul Morrison din Wyoming și Utah.

Cercetătorii au măsurat raporturile dintre cei doi izotopi oxigen-16 și oxigen-18 din smalțul dinților, apoi le-au comparat cu raporturile din rocile sedimentare prezente în zonă. La vertebrate, raportul de oxigen prezent în dentiție aduce indicii vis-a-vis de apa pe care o consumau atunci când erau în viață. Rocile sedimentare conservă de asemenea raporturile de izotopi specifice zonei de sedimentare. Astfel, dacă proporțiile de izotopi de oxigen dintr-un dinte nu se potrivesc cu cele din rocile din apropierea locului unde a fost găsită fosila, animalul trebuie să fi fost în altă parte când a crescut acel dinte.

Exact acest aspect a fost pus în evidență de către cercetători. Unii dinți se potriveau cu bazinul de sedimentare, iar alții aveau o proporție mult mai mică de oxigen-18, ceea ce indică faptul că foștii lor proprietari probabil petrecuseră timp la altitudini mai mari. Nivelurile de oxigen-18 sunt scăzute pe teren înalt, deoarece izotopul greu este eliberat din nori prin ploaie, pe măsură ce aceștia se ridică și se răcesc. Camarasaurii din Bazinul Morrison trebuie să fi migrat cel puțin 300 de kilometri între bazin și zonele înalte din vest, conform lui Fricke.

Migrația dinozaurilor de-a lungul vieții:

În același studiu amintit mai sus, cercetătorii au analizat mai mulți dinți de dinozaur pornind de la baza dintelui și mergând spre vârful acestuia. Smalțul inițial, de la baza dinților, indică un mediu cu altitudini ridicate, similar celui muntos. În schimb, smalțul mai nou, cel mai aproape de vârf, s-a format în mediul bazinului de sedimentare.

Acest aspect arată că dinozaurul migra din zona bazinului în zonele muntoase o dată cu creșterea dinților. Dar pentru că animalul a fost găsit în bazin, trebuie să se fi întors acolo la un moment dat, probabil într-o migrație sezonieră.

Concluzii:

Cu siguranță dinții de dinozaur se numără printe cele mai colecționabile fosile rămase de-a lungul evoluției pe planeta Pământ. Structura lor internă rezistentă în timp și mineralele din care sunt constituiți îi fac destul de comuni printre pasionații de paleontologie. În afara faptului că sunt relativ ușor de găsit și colecționat, dinții de dinozaur se dovedesc a fi și foarte importanți pentru știință. Datorită studiilor efectuate pe aceștia, putem înțelege mai în detaliu modul de viață al acestor animale preistorice care au dominat planeta cu milioane de ani în urmă.

Bibliografie:

• Cressey, D. Tooth chemistry reveals sauropod sojourns. Nature (2011) – https://doi.org/10.1038/news.2011.612
• Fricke, H., Hencecroth, J. & Hoerner, M. Lowland–upland migration of sauropod dinosaurs during the Late Jurassic epoch. Nature 480, 513–515 (2011) – https://doi.org/10.1038/nature10570
• Hu, J., Forster, C. A., Xu, X., Zhao, Q., He, Y., & Han, F. (2022). Computed tomographic analysis of the dental system of three Jurassic ceratopsians and implications for the evolution of tooth replacement pattern and diet in early-diverging ceratopsians. eLife.11: e76676 DOI: 10.7554/eLife.76676
• Judyth Sassoon, Davide Foffa, Ryan Marek – Dental ontogeny and replacement in Pliosauridae. (2015) – https://doi.org/10.1098/rsos.150384
• Jean-Paul Billon-Bruyat, Jean-Michel Mazin & Joane Pouech – A stegosaur tooth (Dinosauria, Ornithischia) from the Early Cretaceous of southwestern France (2010) – https://doi.org/10.1007/s00015-010-0028-y
• Nicola S. Heckeberg,  Oliver W. M. Rauhut – Histology of spinosaurid teeth from the Albian-Cenomanian of Morocco: Implications for tooth replacement and ecology (2020) – https://doi.org/10.26879/1041
• Wang, CC., Song, YF., Song, SR. et al. Evolution and Function of Dinosaur Teeth at Ultramicrostructural Level Revealed Using Synchrotron Transmission X-ray Microscopy. Sci Rep 5, 15202 (2015) – https://doi.org/10.1038/srep15202
• https://oatuu.org/triceratops-teeth-a-fascinating-look-into-the-dentition-of-this-mighty-dinosaur/
• https://mediarelations.uwo.ca/2020/04/23/dinosaur-tooth/
• https://palaeo-electronica.org/content/2019/2806-dental-features-in-theropods
• https://palaeo-electronica.org/content/2011-11-30-22-01-23/3210
• https://www.nps.gov/dino/learn/nature/camarasaurus-lentus.htm