Acum aproximativ 515 milioane de ani în urmă, în perioada Cambriană, teroarea oceanului purta numele de Anomalocaris. Acest strămoş al artropodelor din zilele noastre putea să atingă dimensiuni de până la 1 metru lungime şi este primul super-prădător cunoscut.

Perioada Cambriană a fost un moment în care natura a dat naştere unor forme unice şi variate de viaţă, care s-au dezvoltat în armonie pe fundul oceanului. Dintre acestea s-a născut totuşi şi primul super-prădător identificat până în prezent de către oamenii de ştiinţă – Anomalocaris.

Anomalocaris, strămoşul îndepărtat al artropodelor moderne, străbătea oceanul acum aproximativ 515 milioane de ani, în căutare de pradă. Numele său înseamnă “crevete anormal” şi pe bună dreptate – prădătorul nu seamănă cu niciuna dintre rudele sale din zilele noastre. Defapt, anatomia sa neobişnuită a fost cea care a ridicat primele probleme în identificarea acestei specii dispărute.

Primele fosile de Anomalocaris au fost descoperite în Ogygopsis Shale de către Joseph Frederick Whiteaves, urmate de mai multe alte specimene descoperite de către Charles Doolittle Walcott în faimosul Burgess Shale. Iniţial, mai multe părţi fosilizate ale vieţuitoarei au fost găsite separat (gura, un apendice pentru hrănire şi coada). Întrucât forma prădătorului era atât de neobişnuită, paleontologii au crezut că este vorba despre trei creaturi diferite. Harry B. Whittington şi Derek Briggs sunt cei care au elucidat misterul şi au reconstituit creatura într-un articol publicat în 1985.

Fosilele descoperite indică faptul că Anomalocaris a fost un prădător care putea ajunge până la 1 metru lungime, o dimensiune gigantică pentru perioada în care a trăit. Acesta se mişca prin apă unduindu-şi lobii flexibili plasaţi pe lateralele corpului său. Fiecare lob îl mişca pe următorul, acţiune care îi făcea să se comporte ca un fel de înotătoare, dovadă că Anomalocaris era un înotător desăvârşit. Se pare că acest tip de a înota era foarte stabil, ceea ce înseamnă că prădătorul nu ar fi avut neapărat nevoie de un creier foarte compex pentru a-şi păstra echilibrul în timpul deplasării.

Corpul lui Anomalocaris era mai lat între al treilea şi al cincilea lob şi se subţia spre coadă. În total, avea cel puţin 11 lobi. Creatura avea un cap mare, o pereche de ochi mari, compuşi, cu aproximativ 16.000 de lentile şi o gură neobişnuită, ca un disc.

Gura era compusă din 32 de plăci care se suprapuneau, patru mari şi 28 mici, care semănau cu coaja unui ananas, cu centrul înlocuit de un şir de dinţi zimţaţi. Gura nu putea fi închisă în totalitate, iar dinţii continuau pe esofag. În faţa gurii circulare se aflau două “braţe” lungi, de până la 18 cm lungime complet extinse, dotate cu ţepi – cele două apendice pentru hrănire. Coada prădătorului era mare şi conturată ca un evantai şi era probabil folosită pentru a se propulsa în apă.

Studii recente, pe noi specimene descoperite, au început să arunce puţină lumină peste câteva aspecte încă neclare referitoare la acestă specie sau să demonteze anumite mituri care s-au format în jurul său. Principalul ar fi cel conform căruia Anomalocaris spărgea carapacea tare a trilobiţilor în gură. Paleontologul James “Whitey” Hagadorn de la Denver Museum of Nature and Science a declarat pentru LiveScience: “Opinia generală este că Anomalocaris era un prădător gigantic ce străbătea marea, mâncând trilobiţi şi alte vieţuitoare neajutorate. Studiul meu nu contestă faptul că a fost un prădător, ci contestă ideea că se hrănea cu trilobiţi.”

Hagadorn a măsurat gurile de la 400 de fosile de Anomalocaris şi a descoperit faptul că prădătorul pare să fi avut o gură formată din ţesut moale. Nu a găsit nicio urmă de dinţi sparţi sau răni, aşa cum ar fi fost de aşteptat în cazul unei creaturi care sparge cochilii. În plus, multe fosile sugerează faptul că gura era flexibilă.

În urma acestei ipoteze, Hagadorn şi colegii săi au creeat un model 3D al gurii creaturii, ce le-a permis să testeze forţa muşcăturii sale. Ca un analog la cochiliile trilobiţilor, au folosit cochiliile de la creaturi din zilele noastre. În urma acestui experiment, echipa a determinat faptul că Anomalocaris nu ar fi putut să se hrănească în mod regulat cu trilobiţi, decât unii foarte mici, pe care îi înghiţea cu totul. Dar trilobiţii tipici, de dimensiuni mari, ies din ecuaţie. “În cazul majorităţii trilobiţilor, adică 95% dintre ei, mai degrabă s-ar fi rupt gura lui Anomalocaris decât cochilia lor.”, conclude Hagadorn.

Poate că Anomalocaris nu putea să crape cochilia rezistentă a trilobiţilor, dar cu siguranţă avea o vedere de excepţie. Fosilele descoperite mai demult sugerau faptul că prădătorul este posibil să fi avut ochi compuşi, dar niciun specimen nu putea confirma acest lucru. Paleontologul John Paterson de la University of New England din Australia, împreună cu colegii săi, au reuşit să dovedească acest lucru studiind fosile găsite în Emu Bay Shale din South Australia.

Echipa a descoperit faptul că fiecare ochi era compus din mii de lentile, la fel ca în cazul ochilor de la insectele moderne şi de la crustacee. Robert Gaines, paleontolog la Pomona College din Claremont, California, care nu a luat parte la studiu, spune: “Detaliile extraordinare găsite la acest specimen sunt pur şi simplu fantastice.”

Simon Conway Morris, un paleontolog de la University of Cambridge, UK, a declarat: “A fost incredibil de frustrant să vezi astfel de ochi la fosilele din Burgess Shale (din Munţii Stâncoşi din Canada), cărora le lipsesc detaliile. Este cu adevărat înviorător să avem în sfârşit confirmate ideile despre aceste animale”.

Mai mult, se pare că ochii speciei antice de anomalocaride aveau chiar mai multe lentile decât marea majoritate a ochilor artropodelor moderne. Paterson şi echipa lui au numărat aproximativ 16.000 de lentile la fiecare ochi. Paterson a declarat: “Este foarte mult. Musca obişnuită are doar 3.200 de lentile, iar majoritatea furnicilor au mai puţin de 1.000 de lentile. Libelulele au până la 28.000 în fiecare ochi – o vedere extraordinară – dar acestea sunt “ciudatele” familiei de artropode”.

Cu o vedere de excepţie şi cu un corp rapid, de dimensiuni gigantice pentru vremea respectivă, Anomalocaris rămâne groaza apelor din Cambrian chiar dacă nu putea să spargă cochiliile dure ale trilobiţilor. Chiar şi în zilele noastre, acesta ar ridica probleme pentru multe vieţuitoare marine.

Sursă: The Smithsonian, LiveScience, Nature